Știrile de la ora 17.

Sufar de acrofobie. Printre altele mult mai grave.

Acrofobia este o frica extrema si irationala de inaltime. Apartine categorieifobiilor specifice denumite disconfort fata de spatiu si miscare, care impart aceleasi similaritati etiologice si optiuni de tratament. Persoanele care sufera de aceasta conditiepot experimenta un atac de panica intr-un loc inalt si deveni prea agitate pentru a se da jos in siguranta. 

Normal, îmi caut răspunsurile pe net, ca psihologii sunt prea scumpi pentru buzunarul meu de bugetar. Acuma, nu știu exact, poate că ar merita banii. Probabil că dacă m-aș duce, mi-ar spune ceva de genul:
Clasic acrofobia a fost atribuita, ca si alte fobii, uneiexperiente traumatice sau de conditionare, care implica inaltimile. Studiile recente arata ca frica de a cadea, de zgomote inalte, alaturi de teama ca o structura sa colapseze in fata, sunt unele dintre factorii declansatorisugerati frecvent. Noua teorie de non-asociatie este ca frica de inaltimi este o adaptare evoluata la o lume in care caderile sunt un adevarat pericol. Caderea nu este un pericol pentru soareci de exemplu, dar este pentru oameni.

Ori eu n-aș da banii pe așa ceva. Clar.

Trăiesc cu ea, în stare latentă, și nu mi-aș fi dat seama de ea dacă nu aș fi fost în Dubai în căutare de job, și mai ales dacă nu mergeam la piscină la etajul 39 (parcă) al blocului în care stau verii mei. Nu mă laud că am fost în Dubai, că nu-s pipiță de succes. Nu m-a deranjat până acum, pentru că nu știam că există.

Am aflat de ea în momentul în care, ajuns la piscină, și conștientizând înălțimea la care eram, m-am surprins (extrem de neplăcut) căutând un loc prin care m-aș putea arunca în cap de pe bloc. De la înălțimea aia extremă.

Nu. Nu (mai) am tendințe și porniri sinucigașe.

Constructorii s-au gândit că pot apărea nebuni ca mine și au protejat zona cu niște panouri mari, transparente, imposibil de sărit pentru un om normal la cap. Nu că era cazul meu.

Inconștient îmi doream să sar, ceva mă îmingea către margine, deși vedeam că e imposibil. Eu băteam panourile alea cu mâna, că poate era vreunul desprins. Nu era.

A fost o senzație de nedescris. Nebunia preluase controlul, și noroc cu "Culoarul Morții" (ce ironic, mulțumesc SK) care mi-a ocupat mintea probabil deranjată.

Și de ce vă povestesc eu toate astea?

De două zile sunt cazat la un hotel din Mamaia și abia ieri am realizat că sunt la etajul 9. Incidentul din Dubai s-a șters, așa credeam eu, căci ieri seară iar a început să mă mănânce în tălpi.

Așa că dacă nu dau niciun semn la intervale destul de regulate și pe diverse canale, comutați repede pe știrile de la ora 17. Întotdeauna mi-am dorit să ajung la știri. 

Calea este scopul. Gandhi.

Ps:

1.Primul pas este acela de a recunoaște problema pe care o ai și să vorbești despre ea.

2.Promit să mai scriu și alte articole pe blog și nu numai, în anii ce vor urma.

Când să nu dai like.

1.Decese.

Am văzut în ultimul timp două anunţuri ce anunţau decese. Diferite.

Şi am văzut că ambele postări aveau like-uri.

Numai mie mi se pare anapoda?

La ce ai dat like?

Că i-a murit un apropiat, o cunoştinţă, un prieten? Că suferă?

Da, pot să înţeleg că ai compasiune pentru persoana aflată în situaţia aia nasoală, dar nu like.

Dar un simplu comentariu cu ce vrei să exprimi cred că e mai mult decât suficient. Eventual un share dacă ai cunoscut persoana în cauză. Atât.

2.Despărţiri/divorţuri.

Cred că este evident de ce, fără prea multe explicaţii. Bineînţeles că  pot fi cazuri în care te bucuri enorm când un cuplu se desparte, din diferite motive foarte sub obiective. Totuşi, e mai bine fără like.  

3.Eşecuri/accidente.

Ţi se poate întâmpla şi ţie. 

Si tu poţi fi foarte marcat de un eveniment neplăcut din viaţa ta încât să postezi, dar nu-ţi va "cădea" bine când vezi like-urile alea.

PS:

Like-ul este pentru ceva ce-ţi place.

House MD.

Frate, nu pot să urmăresc serialele cu medici şi spitalele lor.

Jumătate din film nu înţeleg nimic. Iar în cealaltă jumătate indiferent câte vorbe de duh scoate eroul principal, nu pot să rămân capacitat din cauza termenilor medicali.

Firul naraţiunii se duce naibii, povesetea de dragoste (că mai mereu e câte una) devine fadă, iar faptul că în general, la final, pacienţii trăiesc  în număr destul de mare, mă lasă rece.

Ştiu acest lucru de o bună bucată de timp, pur şi simplu acest tip de seriale, indiferent de cât succes au la public, nu-s pentru mine.Am încercat şi cu E.R., şi cu Anatomia lui Grey şi cu...habar nu mai ştiu.

Ca orice om normal la cap, care ignoră o stare de fapt evindentă şi îndelung testată pe propria piele, am încercat recent să urmăresc House MD. Am renunţat după fix 3 episoade.

Mda, acum o să vă întrebaţi ce m-a determinat totuşi să încerc să-l văd.

Simplu. Într-un film bun(işor) protagonista spunea că ea se masturbează la House MD.

Am încercat şi eu, dar tot n-a mers. ;)

Motivaţionalele.

Buun...
Se citesc câteva articole motivatoare. Nu multe că nu-mi doream chiar aşa de mult. De plictiseală, aşa.
"Luaţi o foaie şi un pix si treceţi pe ea într-o coloană ce vă place şi în alta ce nu vă place la dumneavoastră. Nu vă grăbiţi şi fiţi sinceri. Doar aşa puteţi sa vă schimbaţi în bine" aşa suav îmi explica o domnişoară într-un articol.
Buun.
Foaie ioc, e bună şi factura de gaze, că şi aşa nu-i plătită de... Omg
Am revenit, după doua ore şi după ce am alergat jumătate de oraş, că la Peipointul cel mai apropiat nu se plăteşte cu cardul.
Ca să mă motivez, şi să pot să fiu cu adevărat sincer cu mine înşine, însele, înşivă, însumi (asta era), dar mai ales pentru că era cald şi am ajuns transpirat, am desfăcut berea rece pe care o luasem aşa, preventiv.
Pix. Pana mea, cine mai are pix în casă de când cu telefoanele astea deştepte si calculatoarele.
Plm renunţ, că n-am pix.
Şi când să-mi fac analiza amănunţită şi adevărată.
Mai pun o cana de bere rece.
Aaa am creioanele de la trusa de desen. Oare e bine? Dacă trebuie musai pix? Neee, n-are cum. Şi ea oricum nu mă vede.
Cu 4B-ul în mână trag o linie relativ dreaptă şi împart foaia în două. Portrait mod, că poate lista e lungă.
In stânga ce îmi place şi în dreapta ce nu.
Mda, hai să încep cu ce îmi place. Zic, dar fii sincer!
Trec cinci minute, trec zece minute, nic. Mă uit la foaie, mă uit la creion, mă uit la cana de bere. Câştigă cana şi îmi pică şi fisa salvatoare: încep cu ce nu-mi place.
O daaa.
Pai să vedem. Începem cu felul de a fi. Şi scriu, şi scriu, şi mai arunc câte-o privire la coloana goală cu ce îmi place.
Aaa, gata: îmi place că sunt bărbat. (Sunt?) Nu, îl tai, nu cred că se pune. E vorba de a schimba stilul de viaţă, de a îmbunătăţi atitudinea, spiritul. Nu sexul.
Noul Eu trebuie să se nască. Aşa cel puţin am înţeles eu din articol.
Revin la partea cu ce nu îmi place şi mă iau din cap până în picioare că trebuie să scriu şi despre fizic, şi da... ştiu, să fiu sincer.
Măi frate şi iar mă pun pe scris, şi îmi era teamă că se termină factura, şi scriu şi beau şi când am ajuns mai jos de buric... "Mai dă-i in chizda mă-sii cu motivaţionalele lor si cu schimbarea!" am zis eu aruncând factura la coş.  

Eu nu tai nici un centimetru. ;)

Sonate pentru pian.

Era o seară de început de iarnă. Friguţ afară dar fără zăpadă. Un vechi amic de-al meu mă sună pe fix şi mă scoate din lumea mea (formată la vremea aia doar din heavy metal) şi mă duce la o seară de audiţie muzicală cu Dr. Speranţia.

Intrăm într-o încăpere luminată obscur, plină de lume prost îmbrăcată şi oarecum la fel, cu părul trecut de gri ce stătea tăcută pe scaune, iar în faţă un moşuleţ simpatic. Iar noi, doi copchii. Eu am rămas tot copchil, el a ajuns cu timpul doctor universitar. Sau ceva de genul acesta, un titlu numai bun de pus pe uşă sub vizor.

Şi cum intrăm noi de la frig în încăperea destul de bine încălzită şi ne aşezăm pe două scaune aflate la o oarece distanţă între ele…

Da, aţi ghicit: au început să-mi curgă mucii. Şi n-aveam batistă, că pe vremea aia nu era şerveţele nazale. Măi frate, dar nu că-mi curgeau. Într-un mare fel. Nu eram răcit, n-aveam nici pe dracu’, pur şi simplu s-au hotărât ei să curgă. Aşa de capul lor, fără să mă întrebe pe mine.

Omuleţul ne explica cu patos ce înseamnă muzica clasică, ce şi cum să înţelegem din ea, iar eu îmi „trăgeam nasul” sub privirile furişe şi furioase ale participanţilor. Dar eu nu m-am lăsat. Până nu s-a terminat ora de audiţie care mi s-a părut că a durat o săptămână.

N-am să uit niciodată seara aia, şi nu doar din prisma faptului că m-am făcut de toţi mucii. Nu. A fost prima dată când, sub îndrumările calme ale doctorului am înţeles ce înseamnă cu adevărat muzica clasică. Poate şi pentru faptul că pe pick-up-ul vechi se perindau doar plăci cu piese cunoscute muritorului de rând.

Am mai fost la mini concerte de muzică clasică, am ascultat diverşi solişti cântând la diferite instrumente, dar niciodată nu mi-a mai plăcut ca atunci.

Ieri seară am fost la un concert de pian.

O divă transpirată (de la alcool, dacă e să mă întrebaţi pe mine, pentru că sigur nu erau emoţiile de vină şi nu era nici cald) a cântat nişte piese cvasi necunoscute, unei mulţimi pestriţe care cine ştie din ce motive s-a aciuat în sala cu o acustică îndoielnică. Ploua afară.

Tineretul „stătea” pe facebook. Cei mai în vârstă mimau plăcerea ca nişte adevăraţi cunoscători şi unii, mai implicaţi, chiar trăgeau câte un pui de somn între rundele de aplauze anemice.

O tipă dădea din degete ignorând total tempoul pieselor, probabil mişcată cumva de sunetele frumoase ale pianului Yamaha, un tip făcea nişte poze pe care cred că le-a şters de cum a ajuns acasă, o altă tipă privea fix în gol în cel mai creepy mod încercând să-şi amintească de ce venise, câţiva angajaţi se plimbau de colo-colo în vârful picioarelor, iar eu studiam pe toată lumea legând deja în cap cuvintele pentru acest articol.

Un singur tânăr a înţeles exact ce se întâmpla acolo. Cu altă ocazie am aflat că terminase Conservatorul şi cu altă ocazie l-am auzit şi cântând. Frumos. L-am întrebat dacă i-a plăcut iar răspunsul lui ezitant mi-a întărit părerea pe care mi-o formasem printre gânduri.

Dacă ar fi ales piese mai cunoscute cred că ar fi avut cu adevărat succes. Păcat.

Porniri de femeie.

…şi răspunsuri de bărbat.

Câteodată am porniri/trăiri de femeie. Nu ştiu de ce pana mea iese la iveală femeia din mine si mă preocupă probleme inutile care în mod normal nu-mi stresează neuronii. Câteodată gândesc şi scriu la fel de siropos ca RFC, care cred că scrie articolele doar ca să aibă ce fugări. Nu ştiu de ce, probabil că X-ul ăla îşi face treaba şi el, în timp ce Y-ul doarme. Sau poate că Y-ul e câteodată gentleman.

M-au întrebat în nenumărate rânduri persoane (cu doi de XX) care cred eu că ar fi reţeta succesului într-o relaţie. Nu că aş şti eu, dar ca orice om însurat (de doua ori) trebuie să am o părere. Nu fac acum filosofie, pentru că n-am pregătirea necesară. Sunt doar nişte răspunsuri sincere de bărbat.

Bărbatul, chiar dacă pare dificil de crezut, poate fi modelat. Mai ales la vârste mai fragede, adică sub 30 de ani, şi mai ales în perioada când el vede la tine doar sex.
Cum ţi-l creşti aşa îl ai. Ca femeie nu încerca să schimbi la el sau la tine lucruri sau atitudini pe care le aveaţi înainte de căsătorie. Ai pierdut din start. Mai ales când vine vorba de el. A modela e una şi a schimba e cu totul altceva. Pentru că te vei trezi spunându-i: Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit. E doar vina ta. Asumaţi-o atunci când nu-ţi mai place. Acea schimbare este doar opera ta şi el o accepta doar pentru a-ţi face ţie pe plac. El nu vrea să fie schimbat. E celebra postarea aia în care ea îl "ia" motociclist, rocker, wild, funny, apoi îl pune să se tundă şi îl transformă treptat în office man, tăcut, limitat. După care tot ea vine cu reproşul.

1.In general bărbatul vrea doar 3 lucruri de la soţia lui: sex, mâncare şi să nu-l fțui la cap degeaba. Cât de greu poate să fie?

Cel mai important aspect este sexul (da ştiu, noi bărbaţii suntem doar nişte Bonobo) apoi cicăleala şi apoi mâncarea. Dacă la început îţi place că ţi-o trage peste tot (şi mă refer la toate aspectele cuvântului) apoi aşa trebuie să rămână. Dacă s-a însurat nu înseamnă că el îşi schimbă comportamentul sexual. Nimic din ce era permis si normal înainte de căsătorie nu devine anormal şi interzis doar pentru că ai un certificat de căsătorie. In viziunea lui.

2. Bărbatul se îndrăgosteşte de un număr de kilograme ambalate într-un aspect care îl atrage. Acest număr trebuie să varieze doar în momentele în care eşti însărcinată. Apoi trebuie sa revină la iniţial, plus minus un kil două. Oricum, în timp cele mai vizibile efecte ale gravitaţiei se vad mai ales la femeie. Nici unui bărbat nu-i place că femeia lui s-a îngrăşat.
Parol.

Dacă motivul pentru care nu mai merge se regăseşte, fără să-l cauţi prea atent, în cele scrise mai sus, atunci e vina ta femeie. Dacă nu, înseamnă că el oricum e un dobitoc şi nu te merită şi tu eşti mult prea bună pentru el.

Bărbatul se mai şlefuieşte, dar nu se schimbă.