Ştim toţi ce însemnă a alinta.
Ne-am alintat, am alintat şi am fost alintaţi la rândul nostru de către persoane dragi.
Toate bune şi frumoase până aici, dar bineînţeles că vine şi întrebarea:
"Când alintăm pe cineva?" cumva legată de "Când ne alintă pe noi cineva?" şi "Când suntem alintaţi?"
De obicei nu ne punem astfel de întrebări pentru că de obicei nu ne pasă.
Ne doare în c**...ot când, tot ce vrem este să fim.
Atunci când iubim.
Da. Neaşteptat sau nu, banal sau nu, ăsta e răspunsul. Alintatul nu e cumva vreo boala mintală, deşi afectivitatea poate atinge şi asemenea praguri, şi apare doar atunci când iubeşti pentru că în rest el nu există.
Când iubim pe cineva (copii, oameni, animale, "gâze, fete, flori băieţi, maşini, culori, filme" ) inventăm cele mai haioase cuvinte şi propoziţii pentru a ne exprima dragostea:....îngeraş, scumpic, amore, dulceaţă, fluturaş, năsuc, botic, pantalonaş, căcuţă, pipilică....etc şamd.
O excepţie de la regulă ar putea fi animalele, mai ales alea draguţe rău, în faţa cărora nu ne putem abţine să nu: Pisipisisipisi....sau Cutucutucutu. Ştiţi voi cum.
Ei, atunci când nu mai iubim, scumpule devine boule, fluturaş devine nătăraule, honey devine vaca aia...etc. Am exagerat puţin doar pentru a pune punctul pe i, sau poate că nu ;)
Apoi, bineînţeles că am apelat la DEX (o meteahnă de care nu mă pot dezvăţa):
Am găsit o definiţie: A ALINTÁ alínt tranz. 1) (mai ales copii)
1) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia.
2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a dezmierda.
3) A face să se alinte. /<lat. allentare
şi încă una:
ALINTÁ vb.
1. v. mângâia.
2. a (se) cocoli, a (se) răsfăța, a (se) răzgâia, (reg.) a (se) corconi, a (se) mădări, (înv.) a (se) lăinici. (Nu te mai ~ atâta!)
Şi la îndemnul marelui Maestru Tudor Gheorghe care într-o Lecţie ne-a amintit de vechiul vocabular românesc, de acum înainte am să rostesc:
Corconeşte-mă dragă, Mădărăşte-mă iubito şi Lăiniceşte-mă duios!
Ne-am alintat, am alintat şi am fost alintaţi la rândul nostru de către persoane dragi.
Toate bune şi frumoase până aici, dar bineînţeles că vine şi întrebarea:
"Când alintăm pe cineva?" cumva legată de "Când ne alintă pe noi cineva?" şi "Când suntem alintaţi?"
De obicei nu ne punem astfel de întrebări pentru că de obicei nu ne pasă.
Ne doare în c**...ot când, tot ce vrem este să fim.
Atunci când iubim.
Da. Neaşteptat sau nu, banal sau nu, ăsta e răspunsul. Alintatul nu e cumva vreo boala mintală, deşi afectivitatea poate atinge şi asemenea praguri, şi apare doar atunci când iubeşti pentru că în rest el nu există.
Când iubim pe cineva (copii, oameni, animale, "gâze, fete, flori băieţi, maşini, culori, filme" ) inventăm cele mai haioase cuvinte şi propoziţii pentru a ne exprima dragostea:....îngeraş, scumpic, amore, dulceaţă, fluturaş, năsuc, botic, pantalonaş, căcuţă, pipilică....etc şamd.
O excepţie de la regulă ar putea fi animalele, mai ales alea draguţe rău, în faţa cărora nu ne putem abţine să nu: Pisipisisipisi....sau Cutucutucutu. Ştiţi voi cum.
Ei, atunci când nu mai iubim, scumpule devine boule, fluturaş devine nătăraule, honey devine vaca aia...etc. Am exagerat puţin doar pentru a pune punctul pe i, sau poate că nu ;)
Apoi, bineînţeles că am apelat la DEX (o meteahnă de care nu mă pot dezvăţa):
Am găsit o definiţie: A ALINTÁ alínt tranz. 1) (mai ales copii)
1) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia.
2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a dezmierda.
3) A face să se alinte. /<lat. allentare
şi încă una:
ALINTÁ vb.
1. v. mângâia.
2. a (se) cocoli, a (se) răsfăța, a (se) răzgâia, (reg.) a (se) corconi, a (se) mădări, (înv.) a (se) lăinici. (Nu te mai ~ atâta!)
Şi la îndemnul marelui Maestru Tudor Gheorghe care într-o Lecţie ne-a amintit de vechiul vocabular românesc, de acum înainte am să rostesc:
Corconeşte-mă dragă, Mădărăşte-mă iubito şi Lăiniceşte-mă duios!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu