Atunci mi-am dorit puteri supranaturale.

Da, uneori îmi doresc puteri supranaturale.

Şi nu din alea pe care ţi le doreşti la vârsta copilăriei, când vrei să te baţi cu toţi şi apoi să salvezi lumea.

Nu. 
Din alea pe care ţi le poţi dori la vârstă înaintată, când eşti conştient de consecinţe şi urmări.

Şi nu din alea: să fac bani din pietre, să o am mai mare , mai groasă şi mai rezistentă....

Nu.

Din alea în care poţi dintr-o privire să amuţeşti pe cineva, apoi să îl faci capabil să înţeleagă de ce i s-a întâmplat ce tocmai i s-a întâmplat, şi în final să-l faci să se târască în genunchi cerşind iertarea pe care nu o va primi. Da, nu o va primi, eu nu sunt Dumnezeu şi am dreptul să nu iert.

În toţi sălăşluieşte un dictator şi un sadic. Cautaţi adânc, îi veţi găsi.

Oricât de frumoasă ar fi ea, oricât de bine ar juca, oricât de bun ar fi scenariul şi cât de fain decorul, nu are cum să exprime ce îşi doreşte atunci când în sală (nu se spectacole) sunt fix 5 mitocani limitaţi care vorbesc între ei cu voce tare. 

3 fete şi 2 băieţi. La mese diferite, dar făcuţi parcă de aceeaşi mamă proastă. 

Şi tocmai când mă întrebam "Oare chiar nu se simt?" ei o întreabă pe ospătăriţă cât mai dureză spectacolul, Şi ii răspund ceva de genul: "ok, mai rezistăm noi 20 de minute".

Bineînţeles că e vina şefului de sală care n-a luat nicio atitudine. Eu îi zburam afara de la prima propoziţie. 
Uite de-aia nu am eu restaurant şi el n-o să înţeleagă niciodată o piesă de teatru.

Atunci mi-am dorit puteri supranaturale.