Sonate pentru pian.

Era o seară de început de iarnă. Friguţ afară dar fără zăpadă. Un vechi amic de-al meu mă sună pe fix şi mă scoate din lumea mea (formată la vremea aia doar din heavy metal) şi mă duce la o seară de audiţie muzicală cu Dr. Speranţia.

Intrăm într-o încăpere luminată obscur, plină de lume prost îmbrăcată şi oarecum la fel, cu părul trecut de gri ce stătea tăcută pe scaune, iar în faţă un moşuleţ simpatic. Iar noi, doi copchii. Eu am rămas tot copchil, el a ajuns cu timpul doctor universitar. Sau ceva de genul acesta, un titlu numai bun de pus pe uşă sub vizor.

Şi cum intrăm noi de la frig în încăperea destul de bine încălzită şi ne aşezăm pe două scaune aflate la o oarece distanţă între ele…

Da, aţi ghicit: au început să-mi curgă mucii. Şi n-aveam batistă, că pe vremea aia nu era şerveţele nazale. Măi frate, dar nu că-mi curgeau. Într-un mare fel. Nu eram răcit, n-aveam nici pe dracu’, pur şi simplu s-au hotărât ei să curgă. Aşa de capul lor, fără să mă întrebe pe mine.

Omuleţul ne explica cu patos ce înseamnă muzica clasică, ce şi cum să înţelegem din ea, iar eu îmi „trăgeam nasul” sub privirile furişe şi furioase ale participanţilor. Dar eu nu m-am lăsat. Până nu s-a terminat ora de audiţie care mi s-a părut că a durat o săptămână.

N-am să uit niciodată seara aia, şi nu doar din prisma faptului că m-am făcut de toţi mucii. Nu. A fost prima dată când, sub îndrumările calme ale doctorului am înţeles ce înseamnă cu adevărat muzica clasică. Poate şi pentru faptul că pe pick-up-ul vechi se perindau doar plăci cu piese cunoscute muritorului de rând.

Am mai fost la mini concerte de muzică clasică, am ascultat diverşi solişti cântând la diferite instrumente, dar niciodată nu mi-a mai plăcut ca atunci.

Ieri seară am fost la un concert de pian.

O divă transpirată (de la alcool, dacă e să mă întrebaţi pe mine, pentru că sigur nu erau emoţiile de vină şi nu era nici cald) a cântat nişte piese cvasi necunoscute, unei mulţimi pestriţe care cine ştie din ce motive s-a aciuat în sala cu o acustică îndoielnică. Ploua afară.

Tineretul „stătea” pe facebook. Cei mai în vârstă mimau plăcerea ca nişte adevăraţi cunoscători şi unii, mai implicaţi, chiar trăgeau câte un pui de somn între rundele de aplauze anemice.

O tipă dădea din degete ignorând total tempoul pieselor, probabil mişcată cumva de sunetele frumoase ale pianului Yamaha, un tip făcea nişte poze pe care cred că le-a şters de cum a ajuns acasă, o altă tipă privea fix în gol în cel mai creepy mod încercând să-şi amintească de ce venise, câţiva angajaţi se plimbau de colo-colo în vârful picioarelor, iar eu studiam pe toată lumea legând deja în cap cuvintele pentru acest articol.

Un singur tânăr a înţeles exact ce se întâmpla acolo. Cu altă ocazie am aflat că terminase Conservatorul şi cu altă ocazie l-am auzit şi cântând. Frumos. L-am întrebat dacă i-a plăcut iar răspunsul lui ezitant mi-a întărit părerea pe care mi-o formasem printre gânduri.

Dacă ar fi ales piese mai cunoscute cred că ar fi avut cu adevărat succes. Păcat.