Despre petiţii online.

După 1990, printre altele, a început febra comisiilor. Zic febră, pentru că atunci era aproape un abuz (dar nu sexual) asupra bietului substantiv. Aşa erau de multe. Acum s-au mai rărit sau poate că au intrat în subconştientul nostru şi nu ne mai impresionează.

Pentru orice căcat ce trebuia analizat, dezbătut şi rezolvat se înfiinţa o comisie care funcţiona cam aşa:

Stau boieri pe scaun, stau şi in picioare, 
Se discuta probleme, se analizează
Ce nu merge bine, ce incomodează;
(Alexandru Andrieş)

Că se împiedica nea Nelu’ de treapta numărul doi de la scările Casei Poporului, că avea nevoie Ţapu’ de ţigări, că rămânea Marinaru’ fără combustibil, ţac-pac o puneau de o comisie. Fără menajamente şi chiar fără milă pentru banii poporului. Că na, trebuiau plătiţi oamenii ăia, chiar dacă aveau deja un salariu tot din banii noştri.

De ceva timp e la modă petiţia online. Că na, avem internet şi la buda din fundul curţii, avem telefoane deştepte şi reţele de socializare. Şi nu vorbim aici de trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea socialistă.

Acum, pentru orice **vezi mai sus** se face o petiţie online.

Link-ul de rigoare unde trebuie să semnezi este postat cu o viteza uimitoare prin intermediul prietenilor din lista de FB care sunt mai mult sau mai puţin interesaţi de subiect.

Cei care empatizează cu problema tratată în petiţie semnează.

Dar nu ne spune nimeni (tot la modul viral cum este promovată petiţia) uite fraierilor, aţi semnat şi a ieşit sau nu ce ne-am propus.

Am semnat şi eu vreo câteva: pentru schimbarea la faţă, pentru Paştele Cailor, pentru virginitatea Biancăi, pentru promovarea prostiei şi a inculturii la televizor, pentru Salvaţi de clopoţel, pentru Toate pânzele sus, pentru scumpirea carburantului, pentru jacuzzi fără bule şi pentru vinul fără alcool.

Mă întreb şi eu, se rezolvă ceva prin petiţiile online?

Bine că măcar astea-s gratis.